Ieri a intrat în atelier un domn elegant, cu o ținută care trăda o viață petrecută prin arhive. S-a oprit la tejghea, a zâmbit politicos și a scos din buzunar o cutiuță rotundă de catifea. A deschis-o cu grijă. Înăuntru nu era un inel, nici o monedă veche. Era o proteză dentară completă, strălucitoare, din acrilic roz, cu dinți din porțelan.
S-a uitat la mine peste ochelarii lui mici:
— Domnule, aș dori să gravăm numele meu aici, pe interiorul gumei roz.
L-am privit cu o sprânceană ridicată.
— Textul?
— Popescu Gheorghe.
M-am blocat o secundă. Gravăm aur pentru regi, ceasuri pentru iubiți, dar proteze? Mi-a explicat liniștit:
— La căminul de bătrâni unde locuiesc, toți avem cam aceleași probleme. Și aceleași proteze. Dacă le scăpăm la spălat, se amestecă. Ieri un alt locatar a început să le poarte pe ale mele și a zis că s-au potrivit dintr-o dată perfect. A trebuit să le recuperez cu greu. Vreau numele meu acolo, ca să fie clar cine mănâncă.
Nu trecuseră nici două zile de la episodul cu acrilicul roz, că ușa atelierului se dă de perete cu un zăngănit greu, de lanțuri. Intră trei băieți lați în umeri, îmbrăcați în piele neagră din cap până în picioare, plini de ținte și cu pletele lăsate greoi peste ochi. Păreau gata să ceară o taxă de protecție sau, cel puțin, să ne demonteze o vitrină. Cel din față, un fel de lider cu o voce dogită de prea multe concerte, se sprijină de tejghea, își suflecă mâneca de la geacă dezvelind un antebraț cât o buturugă și-mi zice răspicat:
— Șefu’, am văzut pe firmă că gravați pe piele. Bagă-mi și mie aici, adânc, un craniu cu flăcări și numele trupei. Să iasă șmecherie. Nu mă deranjează dacă dă sângele.
— Băieți, le-am zis, e adevărat, scrie pe firmă că noi gravăm pe orice. Dar e foarte important să rețineți că nu gravăm pe oricine. Lucrăm pe piele, desigur – portofele, curele, coperți de agende... însă cu o singură condiție absolută și nenegociabilă: pielea respectivă să nu mai fie, la momentul lucrării, atașată de un individ viu.
Au clipit des, au procesat dezamăgirea că nu suntem acel gen de artiști întunecați pe care-i căutau și au ieșit la fel de zăngănitor cum au intrat.
Și iată cum, între un zâmbet cu buletin și un orgoliu de piele vie, am înțeles că atelierul nostru a devenit, fără voia lui, un mic birou de evidență a absurdului uman.
Lasă un comentariu
Toate comentariile sunt moderate înainte de a fi publicate.
Acest site este protejat de hCaptcha și hCaptcha. Se aplică Politica de confidențialitate și Condițiile de furnizare a serviciului.