Despre imunitatea la strigoi și alte gravuri magice

Domnul Iancu, un pensionar care își trăiește bătrânețea baricadat în spatele unor superstiții groase cât zidurile cetății Oradea, a ajuns la concluzia că e bântuit. Nu de amintiri sau de vreo remușcare – asta ar fi fost prea simplu –, ci de strigoi adevărați. Din ăia care îți acresc laptele în frigider și îți aduc ghinion la extragerea loto, de-ți ies toate numerele cu plus unu față de cele câștigătoare: un 49 în loc de 48, sau un 13 în loc de 12.

Ca să se apere, n-a apelat la preot, ci la un cuțitar bătrân din piață. I-a cerut să-i încarce lama unui cuțit cu toate simbolurile magice inventate de la daci încoace: solstiții, ochi apotropaici, cruci, noduri celtice și blesteme contra extratereștrilor reptilieni care, deși au pistoale laser cu care îți iau probe biologice din colon (zicea el), se tem de numele sfinților. Toate scobite adânc, cu dăltița, până când oțelul arăta ca o schemă logică pentru sfârșitul lumii. Cu unealta asta sub pernă, făcută din oțel de Damasc, Iancu se credea complet imun la ființe malefice și magie neagră. Dormea liniștit, convins că magia albă, gravată în metal, îl păzește. Că dacă se apropie de cuțit vreun strigoi, sună alarma în lumea spirituală, vin îngerii, îl leagă fedeleș pe oaspetele nepoftit și-l aruncă într-o groapă fără fund, totul petrecându-se într-o fracțiune de secundă, fără să vadă sau să audă cineva.

Într-o noapte, bătrânul s-a trezit buimac, auzind un zgomot sinistru dinspre bucătărie: un gâfâit ritmic, greu, urmat de un bocănit metalic înfundat, ca și cum Necuratul se pregătea să-i pună potcoave bietului pensionar. Inima i-a sărit din piept. A înșfăcat cuțitul-talisman, s-a furișat dârdâind și a izbit ușa bucătăriei, ridicând lama gravată deasupra capului, gata să despice dracul împielițat.

În lumina chioară a străzii, pe podea, stătea fiu-su. Venise nuanțat de la o petrecere de ingineri, târziu în noapte, și, fiind complet imun la strigoi dar extrem de sensibil la foame, încerca de zece minute să deschidă o conservă de fasole, folosindu-se de un ciocan de șnițele, fiindcă i se rupsese inelul conservei. Pufăia de efort în întuneric ca să nu trezească toată casa. S-a uitat la bătrânul cu oțelul plin de sfinți ridicat în aer, a lăsat ciocanul jos și i-a zis cu un sictir monumental: „Tată, nu vrei mai bine să folosești cuțitul ăla la o treabă utilă și să-mi deschizi mie conserva asta, în loc să sperii țânțarii?”

Și exact în clipa aceea, în mod ciudat, ferestrele bucătăriei s-au deschis singure, izbindu-se de pereți cu un zgomot de balamale ruginite. Că a fost un curent de aer rătăcit, că n-a fost vânt deloc, n-avem de unde să știm, dar pe Iancu l-au trecut toate sudorile. În plus, de atunci, și fiu-su e superstițios.

Nouă ne place la nebunie faza asta. De când cu sperietura, Iancu și fiu-su vin la noi cu toate tacâmurile și toată vesela din casă, rând pe rând, să i le gravăm contra fantomelor și demonilor care se dau drept extratereștri insectoizi și le dansează noaptea pe piept, de-i lasă aproape fără suflare. Ne mănâncă teribil pielea să le spunem că acele coșmaruri nu sunt decât paralizii hipnagogice și hipnopompice, dar, la urma urmei, oamenii au multe cuțite în casă... iar nouă ne place la nebunie să gravăm.