Ascultă varianta audio narată a poveștii:
Andrei trăia cu senzația chinuitoare că suntem scriși pe apă. Într-o epocă în care fotografiile dispar în douăzeci și patru de ore de pe internet, iar prieteniile se dizolvă cu un simplu block, el simțea o nevoie organică de ancorare. Întâi a început cu obiectele: și-a gravat cheile, laptopul, ba chiar și verigheta veche a bunicului, deși nu avea de gând să se căsătorească prea curând. Voia ca materia să țină minte pentru el.
Curând însă, metalul n-a mai fost de ajuns. A realizat că propria-i piele era cel mai efemer înveliș. Așa a ajuns în salonul de tatuaje, cerându-i artistului nu un desen la modă, ci linii adânci, matematice, care să imite textura unei dăltițe laser. Pe antebraț și-a săpat coordonatele geografice ale casei părintești și o strofă dintr-un poem care îl salvase de la nebunie într-o iarnă. „Să am repere”, îi explica el unui amic sceptic. „Dacă mă lovește vreo amnezie sau dacă lumea o ia razna, măcar să știu exact unde îmi sunt granițele.”
Pentru mulți, nebunia lui Andrei părea o excentricitate dureroasă. În realitate, era doar o formă disperată de dragoste de viață. Într-un secol obsedat de provizorat, să te lași gravat – fie că o faci pe metalul etern sau pe propria epidermă – este singurul act autentic de rebeliune. Când simți că totul se destramă, o linie precisă imprimată în carne sau în argint devine singura dovadă că ai existat, că ai contat și că ai avut curajul să te agăți de timp cu ambele mâini.
Băiatul acesta își consuma nopțile crezând că pielea e o fortăreață, când de fapt, biata epidermă e prima care ne lasă baltă. O să se ducă într-o zi, cu toate strofele lui de iubit și coordonatele casei părintești, lăsând în urmă exact ceea ce disprețuia mai mult: obiectele reci pe care le scobise în tinerețe.
Lasă un comentariu
Toate comentariile sunt moderate înainte de a fi publicate.
Acest site este protejat de hCaptcha și hCaptcha. Se aplică Politica de confidențialitate și Condițiile de furnizare a serviciului.