Despre frica de amprente și alte dolii moderne

Îl privesc pe colegul meu cum învârte o brichetă de argint pe blatul mesei, cu gesturi de ceasornicar speriat. Mi-a spus că vrea să o personalizeze, dar de trei săptămâni amână momentul. „Dacă o gravez, rămâne așa”, îmi zice, cu o umbră de panică în ochi. „Dacă peste doi ani nu-mi mai place fontul? Sau dacă mesajul își pierde valabilitatea? E ca și când îți tatuezi numele iubitei, dar rămâi cu el pe piele anapoda, dacă te desparți de ea.”

Băiatul suferă de o boală contemporană ciudată: frica de definitiv, în engleză numită Fear of Commitment. Oamenii din generația lui nu mai pun etichete pe borcane, nu mai semnează cu stiloul și refuză să bată un cui în perete pentru un tablou, preferând benzile adezive care se dezlipesc fără urme. Trăiesc într-un provizorat confortabil, unde totul poate fi șters, editat sau returnat în treizeci de zile. Pentru ei, o simplă linie gravată în metal seamănă periculos de mult cu o căsătorie pe viață.

„Dragul meu”, i-am spus, oprindu-i bricheta din rotire, „obiectele fără o urmă pe ele sunt doar marfă de depozit. Abia când îndrăznești să lași o dâră care nu se mai șterge, lucrul acela începe să-ți aparțină cu adevărat. Frica asta de asumare vă lasă buzunarele pline de obiecte anonime.”

S-a uitat la brichetă ca la o sentință. „Îmi este ciudă că gravarea rămâne la fel, dar eu nu, ci mă duc, mă prăpădesc, ca un cântec bătrânesc de-al lui Barbu Lăutarul”, mi-a șoptit el, privind fix argintul lucios.

Tocmai în asta constă secretul. Tragedia noastră nu e că lucrurile pe care le lăsăm în urmă sunt prea durabile, ci că noi trecem prea repede prin ele. Nu încremenești în timp și nici nu-ți pui cătușe. Dimpotrivă, provoci efemerul. O gravură laser precisă nu e altceva decât dovada că ai avut curajul să exiști cu adevărat, să lași o amprentă personală pe o lume care oricum se grăbește să ne uite pe toți.