Hazurile și necazurile de a nu avea un dreptunghi gravat pe ușă

Etajul unde toată lumea e altcineva

Costel, om așezat, cu dare de mână, și-a cumpărat un apartament într-un bloc nou. Bloc cochet, cu marmură pe jos, dar cu o mică hibă de șantier: dezvoltatorul uitase să monteze numerele pe uși la etajul trei. Vecinii, oameni ocupați cu designul interior, au lăsat treaba asta pe mai încolo. Nicio ușă nu avea număr. Timp de șase luni, Costel a trăit o viață de agent secret fără voia lui. În fiecare marți, un domn cu sacoșe pline îi bătea în ușă, convins că acolo locuiește o nepoată care îi datorează bani. Joia, o doamnă în lăcrimată venea să-și caute soțul rătăcit, iar sâmbăta, administratorul blocului îl lua la rost pentru banii de întreținere, datorați de vecinul de vizavi.

Costel deschidea, zâmbea resemnat și explica: „Nu sunt eu.” Odată chiar a ajuns să se întrebe în mod filozofic cine este el... Oamenii îl priveau cu suspiciune, convinși că-și ascunde identitatea din motive obscure. Într-un etaj fără numere pe uși, lipsa acelui mic dreptunghi gravat transformă orice cetățean onest într-un suspect universal. Nimeni nu mai era el însuși; toți deveneau, prin rotație, personajele fictive din mintea celor care rătăceau pe palier.

Odiseea sarmalelor reci

A doua pățanie mi-a fost relatată de un tânăr curier, un băiat cu ochii vii, dar cu picioarele terminate de atâta alergat. Trebuia să livreze o porție de mâncare caldă la o adresă dintr-un cartier de case vechi. Strada era lungă, casele mândre, dar numerele... lipsă. Proprietarul, un domn excentric care considera că o casă boierească n-are nevoie de etichetă ca la magazin, lăsase fațada curată. Curierul a sunat. „Sunt la gardul verde”, zice. „Toate gardurile sunt verzi aici, tinere”, i se răspunde de la celălalt capăt al firului.

Băiatul a luat strada la picior, de la un capăt la altul, purtând în rucsacul termoizolant o porție de sarmale care își dădeau ultima suflare caldă. Când, după trei sferturi de oră de dibuieli și înjurături printre dinți, a găsit în sfârșit beneficiarul, mâncarea se transformase într-o masă compactă și rece, lipită laolaltă ca un soi de cociune, potrivită mai degrabă pentru un experiment geologic. Domnul de la vilă a strâmbat din nas: „Păi, e rece, tinere!”. Curierul, cu ultimul strop de politețe, i-a răspuns: „E rece pentru că numărul casei dumneavoastră locuiește doar în memoria primăriei, nu și pe poartă”.

Directorul din preajma necesităților

Multă vreme, Grigore a fost director adjunct. În fiecare dimineață, la poartă, bătrânul portar îl întreba din obișnuință: „Unde mergeți?”. Iar Grigore răspundea, tot din obișnuință: „Mă duc la director”. Se referea la directorul general, cu care împărțea biroul. Biroul era plasat chiar lângă toaleta de pe holul principal, o ironie a sorții. Pe ușă nu scria nimic. De ce? Pentru că directorul credea că un șef nu trebuie să se vadă prin megalomanie, ci să se remarce prin fapte.

Anii au trecut, directorul general a ieșit la pensie, iar Grigore a fost avansat. A devenit el directorul general. A rămas singur în acel birou nenumit de lângă baie. Iar reflexul e a doua natură a omului; în fiecare dimineață, când portarul îl întreba unde merge, Grigore zicea tot „la director”, deși directorul era chiar el.

Din cauza poziției biroului, adică lângă toaletă, și a ușii complet anonime, încăperea lui Grigore devenise un fel de anticameră a hazardului sau a absurdului în stil Eugen Ionescu. Doamnele intrau brusc, cu rujul pregătit în mână, privindu-l uluite când îl vedeau la birou; domnii intrau grăbiți, începând deja să se descheie la șliț, cerându-și scuze speriați când dădeau cu ochii de șeful cel mare. Alții pur și simplu deschideau ușa doar ca să întrebe: „Nu vă supărați, unde e WC-ul?”. Nimeni nu-l respecta ca director, pentru simplul motiv că nimeni nu știa ce se ascunde în spatele acelui lemn golaș. 

Ba chiar s-a întâmplat când doi colegi îndrăgostiți au dat buzna în biroul lui, sărutându-se...

Toate au mers așa până într-o zi, când portarul cel vechi s-a îmbolnăvit, fiind înlocuit de un tânăr de pe altă tură. Grigore intră în curte, iar noul portar îl oprește, militărește: „Stați așa! Unde mergeți?”. Grigore, din obișnuință, zice: „La director”. Tânărul se uită încruntat: „Firma asta n-are niciun director, domnule! În clădirea asta nu este niciun birou de director, poate că patronul se ocupă de tot, de sus”.

Grigore s-a blocat în fața turnichetului. A clipit rar, s-a privit în reflexia geamului de la gheretă și, cu o revelație bruscă, i-a spus portarului: „Stai puțin... Păi, eu sunt directorul, de fapt!”. În acea secundă, domnul Grigore a înțeles un adevăr: nu se credea director cu adevărat pentru că nu avusese niciodată curajul sau inspirația de a-și scrie funcția, oficial și clar, pe ușă.

Dacă vreți ca sarmalele să ajungă calde, vecinii să nu vă mai bată la ușă greșit, iar subalternii să nu vă mai confunde biroul cu toaleta, soluția nu e vreo schimbare majoră de destin. Soluția vine de la eGrav.ro. Gravăm elegant pe orice.