Costel e genul de om care, când se uită la un film cu pretenții, trebuie musai să se răzbune pe materie. Ieri mi-a zis că a văzut „Odiseea”. Nu epopeea aia antică și prăfuită, ci „aia a lui Nolan, domnule, unde timpul face cută, spațiul se îndoaie și calul e cuantic”. N-am încercat să-i explic că Homer nu scrie scenarii la Hollywood, iar Nolan regizează cu totul altceva. La vecinul Costel, confuzia a fost mereu motorul principal al creației.
A hotărât, așadar, să construiască un Cal Troian. Dar nu cu tesla, dalta și rindeaua, ca înapoiații ăia de ahei. A coborât în garaj, a pornit routerul CNC și gravúratorul laser, gata să rescrie istoria de la tastatură. „Grecii au fost superficiali”, mi-a explicat, suflând rumegușul de pe un laptop cu tasta Enter sărită. „L-au făcut din topor, la ochi. Eu îl tai la milimetru. Îl fac aerodinamic, să intre în sufragerie la nevastă-mea fără să zgârie tocul ușii.”
Trei zile a frezat CNC-ul de tremurau murăturile în raft. Trei nopți a mirosit a placaj pârlit, în timp ce laserul îi gravúra calului pe burtă solzi și butoane de navă spațială, că așa reținuse el din viziunea lui Nolan.
Azi dimineață l-a asamblat. Tehnologie pură, îmbinări perfecte. Doar că, din oarece eroare de soft și din confuzia inchi-centimetri, falnicul cal i-a ieșit cam de mărimea unui teckel mai sedentar.
L-a așezat mândru pe preșul de la intrare.
„E model de apartament!”, s-a justificat el, mângâindu-i coama de placaj. „Când ațipește nevastă-mea la telenovelă, îl împing ușor sub canapea. N-ai tu idee, domnule, ce atac surpriză lansez eu la noapte!”
M-am uitat la butoanele arse cu laserul, am tăcut din respect pentru inginerie și m-am gândit că istoria e, până la urmă, o simplă problemă de setări.
Lasă un comentariu
Toate comentariile sunt moderate înainte de a fi publicate.
Acest site este protejat de hCaptcha și hCaptcha. Se aplică Politica de confidențialitate și Condițiile de furnizare a serviciului.